19 + 1

11:03 Constantin Dumitrescu - Rustic Dance [in order not to hate Ode to Joy].

"-Today I just feel like sleeping. -Te ridici in cinci minute. -Sleeping all day long... -Te ridici acum!" Cuminti! Fiecare pe umarul lui si gata dezbaterea. [we have an angel winning at the moment].

Tigara. Dus. Imbracat. Dezbracat. Imbracat. Dezbracat. Imbracat. Mirror, mirror on the wall, wtf happened?! First of all, I just look like... Tired. I look tired. Secondly, that was not there. A note.
"Good morning, sunshine! Daca iei o portocala [de pe masa din bucatarie] si o dezbraci in pielea goala, ca sa-i vezi miezul adanc, peste care ingerii plang cu capsuni in loc de ochi si aripi de foi de plopi, se intampla sa uiti totul..." What?? You gotta be kidding me. WHAT IS THIS? Merg in bucatarie. In cosul de fructe, sub portocale, alt bilet: "-You know what they say about men with big feet? -No, I don't know, actually. What's that? -Big feet... Large shoes. Run downstairs to see. Guess who???" I am already pieced off!! Cobor. One of my BAD friends was waiting for me. Surprise. Why are you here? What is going on?? Is there anybody who wants to tell me something? Anything? Imi da o plasa cu foaaarte multe portocale, pe care i-o dau imediat inapoi [hei, sunt firava, nu pot sa tin asta] si un bilet: "Swigity swag what's in the bag?" Caut. Alt bilet. "Reality is tougher than us. Or... As the great philosopher Plato said... That's it! Go buy a smoke from your store. We KENT help you." Sunt derutata. Is there a morning in the calendar when we have to wake up and run after notes? Merg la magazin, cer un pachet de tigari. Imi da pachetul si un bilet. [I don't know this man. Why is he giving me notes?] "Aici se da paine. Aici se da lapte. Aici se vand carnea si sangele omului. Viata este mult prea comestibila."

Am I missing something? I get up in the morning and find notes in my apartament and then I have to go out and search for more notes... all of a sudden... without any reason or explanation?? Are you people for real??

...ca sa clarificam, I am the "I want to know and control everything" person. So, it's not that I don't like and enjoy this kind of games, but SERIOUSLY I was hating it. Ies din magazin, pe banca din fata mea era lipit un alt bilet. "People don't belong to each other regardless of what contract they might have signed. Go to Iancului Plaza." De ce? De ce? De ce? [nu sunt curioasa, dar pe bune!!]. Zece minute mai tarziu sunt indrumata in urma celui de-al saptelea bilet catre o anumita universitate foarte draga mie. Sunt suparata. Nu. Sunt enervata!! Ajung. Portarul imi da o bucatica de hartie. Citesc. "Pictura este poezie tacuta. Pictura este doar un alt fel de a tine un jurnal. Pictura este tacerea mintii, muzica ochiului. [...] In podul unde picturile ce-ti trezesc sentimente s-au catarat." Imi schimb directia dinspre iesire inapoi spre scari. In pod, printre mai mai multe picturi si desene, urmatorul bilet: "No guts, no glory. If you wanna think about this, go down to [a certain bar] and drink a beer." I just!!!!!!! ...don't drink beer! Cobor scarile furioasa. Ies. Merg la bar. Un chelner [cu ochii albastri!! :)) ] imi ofera o hartie impaturita. "Cand iti doresti ceva cu adevarat, tot Universul conspira sa-ti indeplineasca dorinta. Mergi la Piata Rosseti." Va intrebati cumva care este momentul critic in existenta unei persoane, cand este suficient de determinata incat sa omoare pe cineva? Acela a fost momentul meu. COME OOOON!! Nu vreau sa alerg prin tot Bucurestiul, cautand bilete, fara sa stiu de ce. NU. Nu vreau! Nu mai merg nicaieri! [si nu sunt curioasa] Ajung la Rosetti, unde dezlipesc violent biletelul cu numarul unsprezece de langa un telefon public: "Happiness isn't happiness without a violin playing goat. Go straight ahead. Maybe with a little luck you'll find the violin." Luck, huh? Oh, play with me, boys, play with me... Stiti vioara, right? Ajung aproape de Universitate, recuperez hartia de pe o fantana arteziana. "Baieti, aceasta este arta. TNB." Traversez spre Teatrul National, unde, cel de-al treisprezecelea bilet ma trimite in parcul Cismigiu. "Aici viata se bea si moartea se uita. Fantana arteziana." Nu, nu. Moartea nu se uita. Moartea o sa se intample imediat ce termin biletelele si ne intalnim. Ajung la o alta facultate foarte draga mie, datorita urmatorului bilet. Acolo il primesc pe cel de-al cinsprezecelea: "Si zambea... Stia sa zambeasca. Urmeaza SS-ul." Urmatoarea locatie: Muzeul Holocaustului. Dezlipesc de pe un perete, mai calma de aceasta data, o alta hartie. "De ce sa te bucuri? Si cum sa te bucuri? Si cand sa te bucuri? Si cat sa te bucuri? Magazin, la noi la bloc." I arrive close to my BAD friends place. Intru in magazinul de langa. Vanzatoarea imi da o sticla de sampanie si un alt bilet. [I don't know this woman... but, hey, today I am receiving champagne without paying for it. That is good.] Citesc biletul. "Schultz Croitorul spunea ca nimic nu e real, totul e visul unui CAINE." Caine?? Caine... Eu sunt persoana cu revelatiile care intarzie. After some seconds of no thoughts, what am I going to do now?, there it comes, the dark side gets lighted and I can see the cookies. Jackson... Jackson, da! [Jackson is my BAD friends dog]. Urc. Intru in casa. Pe zgarda lui Jackson era infasurata o alta hartie. "Hello. I am sorry I did't have the chance to introduce myself last week. I'm Edward Cullen... You're Bella, right? I heared there is a lullaby named after you. Can you play it?" In secunda urmatoare eram deja langa pian, de unde dezlipeam, nerabdatoare, de pe clape, biletul cu numarul nouasprezece. Simteam ca sunt aproape de sfarsit. Trebuia sa fiu aproape de sfarsit. Obosisem. "O poza valoreaza cat 1000 de cuvinte." Daaa!! Logic. Saptamana trecuta am facut poze de o mie de cuvinte de pe bloc. That was it. I have finished the puzzel. [daca as fi avut codita, as fi dat din ea] Imi atasez my huge colgate smile, iau pachetul de tigari si ies. Lift. Bloc. Beautiful view. Nobody there. Confused. Yes. Very confused. More confused than that... I could not be... pentru ca eram sigura ca o sa fie cineva acolo. Sigura! Sigura! Nothing. Nobody. No note... And suddenly the silence goes away... Si ma intorc in directia "la multi ani"-urilor, a rasetelor, a sampaniei si a prietenilor RAI. The rest is history. [in the recovering]

Happy birthday to me.
I'm getting old.
I am feeling wiser.

...I am not 20. I am just 19... +1.

Don't take my picture!

...and so we took some pictures today.

O, tempora! O, mores!

post enervare 3

Cu riscul de a parea dubios de in varsta, pot sa spun ca pe vremea mea nu era asa. Copiii din ziua de astazi sunt nesimtiti si Doamne, ajuta, binecuvanteaza si inmulteste putinele exceptii care confirma regula; dar sunt foarte neincrezatoare in ceea ce priveste calitatea generatiilor viitoare.

Nu stiu. Parintii, scoala, sistemul, societatea, toate contribuie la formarea noastra, dar cred ca un rol primordial il are mediul in care suntem socializati: familia, cu precadere.

Asadar, dragi parinti, care aveti foarte multi bani si le puteti oferi orice, NU le mai oferiti orice!, ca pustiul poate sa traiasca fericit si fara joculetul din pricina caruia zbiara in metrou la bunica lui: "Nu vezi ca esti proasta?? Asta e cu touch screen, stii tu ce e ala?! Ia mana, n-auzi?!". Nu le mai permiteti orice, pentru ca data viitoare cand are sapte ani si ma plesneste peste fund, poate ma intorc si ii lipesc una si nu cred ca ti-ar placea sa-ti vina urland acasa, ca l-a pocnit o nebuna pe strada. Fara motiv, evident, pentru ca el este ingerasul lu' mami si lu' tati, care trebuie sa razbeasca in lumea asta rea si plina de dudui violente. Mall aglomerat, baie plina de oglinzi cu papusele atasate, stai la coada, sa te speli si tu pe maini, in timp ce in fata ta doua copilite de 12, 13 ani isi aranjeaza meticulos freza cu suvite foarte scurte si dezordonate in fata si cu parul lung si indreptat pe spate, in trei nuante de blond, explicandu-si una alteia despre miraculoasa placa de indreptat, pe care mi-a luat-o "papi" din Franta. Cand aveam eu 12 ani, imi impletea doua cozi si ma trimitea la scoala. What's wrong with you people??
Sunt cat se poate de open-minded, dar de ce imi vine sa fac o groapa, sa ma bag in ea si sa nu mai ies, cand intr-o cafenea, la masa de langa, media de varsta 15 ani, se discuta despre numarul!! partenerilor sexuali and I'm like, oh!!, ce dracu am facut in ultimii cinci ani, chiar ma simt prost.
...iar pentru marele fotbalist in devenire, care isi cara mandru echipamentul si uita ca e probabil prin clasa a 5 a, trebuie sa scuipi pe strada si sa-ti bagi din 3 in 3 secunde? Ca poate intr-o zi, o sa-mi prind mintea cu tine si te pun sa-ti dai pantalonii jos, sa vezi ca nu prea ai ce sa-ti bagi momentan si o sa-ti explic si ca saliva sta in gura, nu la 10 cm de pantofii mei; ori daca intr-adevar nu te poti controla, posteaz-o la 10 cm de pantofii mamei tale si atunci, poate isi va face timp sa te educe nitel.

Traim intr-o anumita perioada. Totul se intampla cu o viteza uluitoare. Tehnologia, moda, conceptiile, oamenii sunt intr-o continua schimbare, suntem deschisi spre orice, ne adaptam, avem viziuni noi, perspective si resurse infinite. E un secol pur si simplu frenetic. Dar "spre ce ne ducem, daca nu sosim nicaieri?" Daca nu ne respectam? Daca nu mai avem principii? Daca nu ne oferim sansa si timpul de a creste frumos si armonios nici fizic, nici psihic? Daca nu avem rabdare? Daca suntem nesimtiti, imorali si ignoranti? Daca vrem sa ne traim viata, cu toata bogatia ei, pana la varsta majoratului? Avem noi, oare, resurse emotionale suficiente pentru a face acest lucru? Spre ce alergam? Suntem oamenii cu cea mai mare libertate, cu cele mai multe drepturi si cel mai mare potential din toate timpurile, de ce ne irosim?

Toti am fost copii rebeli. Nu toti am fost copii decazuti.
Nu evoluam, nu stagnam, fugim in pantofiori nostri jimmy choo si in nike-urile albe inapoi in epoca de piatra.

fara titlu

"Oamenii nu stiu sa traiasca fericiti. Stiu sa traiasca si atat."

Fac practica intr-un anume spital.

Te incarci pozitiv in momentul in care poti sa ajuti o persoana, in momentul in care rezolvi un caz, dai un sfat sau completezi o amarata de fisa; pentru ca ai un scop. Un scop care poate sa trezeasca in tine ceva... Sau nu. In mine trezeste.

Astazi, in schimb, a fost altfel. Am plecat extrem de obosita. Psihic. In viata mea nu mi-am dorit o tigara mai mult ca atunci cand am terminat si am iesit afara. Tigarile nu mai sunt o placere pentru mine. Sunt obisnuinta; dar astazi, astazi a fost placerea absoluta, ca si cum toate ar fi ars odata cu tutunul din foita, pe dinauntru si pe dinafara si nu ar mai fi ramas decat fumul, vulnerabil pana la inexistenta in raceala aerului. Dar un kent? Ce poate sa faca un kent? Il fumezi, il stingi, il arunci si pleci acasa; si nu arde nimic din sufletul tau odata cu el. Esti la fel ca inainte sa aprinzi bricheta plin de speranta.

Cum sa le risipesti? Cum sa alungi pacientul care mai are doua luni, pacientul care face un efort suprem sa mearga de la pat pana la masa, pacientul care nu mai e om decat pentru ca inca ii mai bate inima si mai poate sa respire, pacientul care are 20 de ani si cum sa pastrezi pentru todeauna pacientul care mai are timp si care spune "ultima mea dorinta o sa fie: sa mai traiesc; si o sa mai traiesc, iar daca nu, nu conteaza, pentru ca traiesc acum! Traiesc, nu ma joc; si le-am facut pe toate si o sa le fac pe toate" si rade si emana viata prin toti pori si i se citeste pe chip o indiferenta extraordinara pentru diagnosticul din fisa.

Cineva are scris deasupra patului, pe un post-it: "Oamenii nu stiu sa traiasca fericiti. Stiu sa traiasca si atat." cu semnatura mea sub.


Later edit: ...dar cat!! depinde de oameni.